Omerta norvegiană la români

Și pentru că tot ne dedăm, aici, absurdului, am să produc o delațiune. Dragi norvegieni, ce să ne mai dăm danezi?! Taică-meu, Dumnezeu să-l odihnească, m-a altoit, pe când trăia, de vreo câteva ori, la scufiță. Aștept, deci, cu înfrigurare, să mă revendicați, spre a mă oferi unei familii surogat, de-a dumneavoastră, întrucât, eu, când eram mic, eram blond, cu ochi albaștri, și băieții îmi spuneau „Norvegianu””. Și eram și prieten cu unu”, „Suedezu””.

De fapt, ce voiam să spun, apropo de absurd… Remarca mea se referă la prestația unor români, pe care i-am văzut și auzit zilele-astea, în diverse conjuncturi, și care se exprimau după cum urmează, vizavi de cazul Bodnariu: „Emoția e mare, dar situația este simplă. Când mergi într-o țară străină, trebuie să te supui legilor acelei țări. N-ai încotro. Reacția noastră, a românilor, în acest caz, este una exagerat emoțională. Mai mult le facem rău cu agitația asta a noastră. Să lăsăm legea să-și spună cuvântul!”. Înțelegeți?!

Bun! Îmi propusesem, neștiind exact situația – interesant este că norvegienii nu explică nimic, iar de la Bodnariu-tatăl am înțeles unele lucruri, dar nu pe toate, întrucât, omul, bine terorizat, evita să dea răspunsuri limpezi la toate întrebările -, să mai aștept până ce lucrurile se vor limpezi, oarecum, ca să pot trage o concluzie.

În consecință, nefiind edificat complet, nici astăzi, asupra cazului, reacția mea îi vizează pe românii ultra-corecți în materie de drept norvegian.

Sigur că e absolut necesar să respecți legislația unei țări, unde ai hotărât că vrei să trăiești din diverse motive, de regulă decente, mai bune și mai umane decât acelea din țara ta. Evident că, odată ajuns la noul domiciliu, îți cumperi, direct de la un duty-free, constituția țării de adopție, livrată la broșură, format mic, capsat. O studiezi, până intri-n casă, apoi tragi obloanele și draperiile, și te pui pe învățat legile, fie că știi ori ba limba în discuție.

Abia pe urmă, poți să-ți bați copiii! Pe-ntuneric și cu sonorul pe mute. Dacă vreunul „delaționează” – „o fi spus copilul ceva, o fi avut vânătăi la coste, trebuie să vedem, să ne interesăm, nu?!” – e jale.

La secundă, îți intră în casă niște băieți cu fețe de torționari – mi s-a părut că bărbatul semăna cu Vișinescu, iar femeia cu Ficior -, îți smulg copilul de la sân, îl pasează de la unul la altul, iar pe mamă, care încerca să se opună, ca orice mamă, fie ea norvegiancă sau nu, o târăsc pe jos, o „scalpează”, o lasă în desuuri, în timp ce aceasta din urmă țipă, geme, se zbate, încearcă să-și recupereze copilul.

Aceste secvențe au rulat la tv, ori de câte ori a fost dezbătut cazul copiilor Bodnariu. Nu știu dacă e vorba despre cazul nostru sau despre un film de groază. Oricum, indiferent că e ficțiune sau nu, cadrele se suprapun perfect pe declarațiile tatălui.

Atrag atenția românilor ultra-corecți în drept norvegian că și aici, în România noastră „necivilizată” – în comparație cu Norvegia civilizată -, violența în familie se pedepsește, mai ales când este îndreptată împotriva minorilor. Iar minorul poate fi scos din familie – pentru a fi încredințat familiei lărgite sau unor instituții ale statului – dar nu în cadrul unor gale de K1.

Și numai în urma unei anchete sociale, după administrare de probe, interogarea martorilor, procese, instanță, plângeri. Numai și numai după ce autoritățile sunt pe deplin edificate.

Nu știm exact ce s-a întâmplat în casa familiei Bodnariu, dar știm că toate aceste demersuri legale, omenești, cetățenești, civilizate, de bun simț, au lipsit cu desăvârșire.

În consecință, dacă este corect să nu crâcnim când e vorba de aplicarea absurdă, a unor legi absurde, într-o țară absurdă, de ce ne pasă, oare, de drepturile omului, nerespectate de legislația dictaturilor de tot felul?!

Și apropo de film. Într-un film cu animale, o mamă-leoaică i-a tras o labă după ceafă unui puiuț cam zbanghiu, care o luase pe miriște, spre a-l aduce, înapoi, la grup. Leuțul s-a dat de vreo două ori peste cap și s-a aliniat. După un timp, când a luat-o iar pe miriște, s-a întâlnit cu o hienă. Nu că l-ar fi mâncat, pe loc, hiena, dar mă-sa, leoaica, a damblagit-o la minut.

Sigur, asta nu vrea să însemne că eu aș putea fi de acord să-ți lovești copilul. Și nici să damblagești hiena. Că doar nu trăim în junglă.